Clasic.

Insuficienţa respiratorie poate fi şi de tip spiritual.

Ai ajuns să clădeşti în jurul tău un perete de prejudecăţi, de idei şi de concluzii pe care, la un moment dat ţi le-ai însuşit. Nici tu nu mai ştii exact cum. Am senzaţia că ne îngropăm amândoi, tu şi cu mine, în capcane într-un mod aberant. Totuşi suntem destul de lucizi, îndeajuns de lucizi ca să ne revenim.

Ţi-ai construit în jurul tău o cutie de concepţii greşite. Pluteşti în ea în neştire, aşa că eşti veşnic nesigur de direcţia in care mergi. Eşti doar un pasager, căci nu ai putere de decizie asupra orientării. Lumina cu care se hrăneşte priviriea ta e una slabă, artificială care pâlpâie printre crăpăturile zonei tale de comfort. Întuneric. Te scalzi într-o falsă siguranţă în care te-a aruncat disperarea de a nu greşi. Te-ai închis într-o carapace făcută de mâna omului, la fel de trecătoare ca şi viaţa sa.

Asta îmi vine în minte când văd oameni raportaţi Lui. Ne închidem în cutii, din prea multă comoditate. Sau din frică. Mucegăim. O dată încercuiţi de propriile baricade devenim lumini artificiale, căci ne hrănim cu un oxigen care niciodată nu e îndeajuns. Te întreţi cu o falsă siguranţă şi neştirea e toată a ta, pentru că nu vezi dincolo de regulile pe care ţi le-ai impus singur, de altfel.

Renunţă să-l mai standardizezi pe Dumnezeu! Modurile în care ne abordează şi prin care încearcă să ne modeleze în mâinile Lui calde sunt direct proporţionale cu numărul personalităţilor şi sentimentelor noastre. El nu e un Dumnezeu tipizat, care se xerocopiază in raport cu noi. Nu. Însă pentru a simţi lucrul de care îţi spun acum, e nevoie să renunţi la zona ta de comfort şi să calci în lumea reală.

Din armată

A III-a zi de tabără, iar timpul se dovedeşte a fi îndeajuns de zgârcit ca să nu-şi permită să-mi lase amprentele să se odihnească pe răceala tastelor. Am prins totuşi un moment liber ghemuit aproape de miezul nopţii, din care gust ca dintr-un un colţ de pâine găsit într-o clipă când foamea îţi arde raţiunea. Îmi place să scriu acum, e un moment ca acelea din copilărie, când închizi ochii sub ocrotirea glasurilor care se îmbină în camera de alături cu mirosul cald al mâncării de pe foc.

Am descoperit aici căldură. Căldură în copii. Căldură de copii. Iamin,una dintre luminile grupei mici, mă invită azi, din adâncimea ochilor lui, care, pe de altă parte îi conferă transparenţă, să discutăm. Totul începe, defapt, într-un moment când sinceritatea gesturilor sale îl trădează şi realizez că e trist. Mărturiseşte că îi e ,,dor de mami” şi îi apar lacrimi în ochi. Mă intimidează şi mă panichez pe moment, însă rămân pe poziţii. Reuşesc să îl calmez (culmea!). Îl iau cu tehnici banale, care odată mă cumpărau. Îi promit caramele. Ce ieftin. Nu? Totuşi , obţin un zâmbet, iar asta mă bucură. Îl distrag puţin şi asta, deşi nu e o schimbare, e un prim pas spre ea. Începe să-mi povestească despre mama. Mă uimeşte liniştea cu care vorbeşte de ceva de care îi e prea dor, pentru care ar renunţa într-o clipă la tot ce e aici. ,,Acasă e..acasă” îmi spune şi rămân pe gânduri în timp ce oftează. Unde a dispărut dorul de liniştea din sufletul familiei pe care-l aveam încolţit în noi când eram mici? L-am pierdut pe drum din prea multă superficialitate sau l-am transformat în individualitate şi dorinţă de izolare din prea mult egoism?

Sunt, pentru tristeţea lui si pentru nevoia de împărtaşire care-l încearcă, o pagina cu un strop de suflet pentru care nu e nevoit să-şi folosească modesta deprindere de a scrie în scopul eliberării, sunt cea care-i oferă caramele care strică dinţii, şterg lacrimi şi întemniţează rănile în ambalajul lor. Mâine strângem flori pentru mami. Luminozitate care radiază şi molipseşte pe cei din jur.

Ioana.
(din tabăra pentru copii"Armata Domnului")

Început.

Dragă tu,

Ţi-am pregătit o scrisoare.

Poţi să o iei drept urare de „bun venit”, însă impulsul meu mă convinge că e defapt doar o simplă scrisoare. Nu consider că ai nevoie de primiri speciale in căminul cugetărilor mele, sunt prea simple şi modeste pentru a fi nevoie de introduceri.

Aleg să le impărtăşesc cu tine nu din prea multă inţelepciune sau din prea multă experienţă de viaţă (căci dacă m-ai cunoaşte ai ştii că ceea ce a adunat trecutul meu în urma zilei de azi, se poate număra într-un număr par şi modest de ani, într-o milisecundă raportată la tot, care poate fi suflată intr-o clipă, precum pulberea de pe o cutie prea veche).

Le împart cu tine căci urmăresc să dau rost, vlagă şi cămin gândurilor mele aşternându-le în faţa lumii. NU mă feresc de gânduri şi ar trebui să-ţi recunoşti cugetările şi tu. Împotrivirea în faţa lor ar fi un nou refuz al realităţii, generat de mine, de tine. Aşadar mă pun la dispoziţia acestor fenomene create de Dumnezeu (rânduite aşa fiindcă omul nu este capabil să primească adevarata existenţa în starea naturală, spunea cineva), din teama de a un deveni un obiect. Oricum trăim mai mult in gânduri decât în lumea naturală.

Ioana.